În practica clinică și în literatura de specialitate, alienarea parentală reprezintă una dintre cele mai subtile și devastatoare forme de abuz emoțional asupra copilului. Ea nu lasă urme vizibile, nu implică violență fizică, dar restructurează profund arhitectura psihică a minorului, afectând atașamentul, identitatea și capacitatea viitoare de relaționare. Cazul unui copil de 5 ani din Brașov, aflat în contextul divorțului părinților săi de aproximativ trei ani, oferă un exemplu relevant pentru înțelegerea mecanismelor psihologice implicate.
În această situație, mama – Alina Candidatu (fostă Muntean) manifestă comportamente sistematice prin care induce copilului stări de anxietate, teamă și respingere față de tată, în ciuda faptului că acesta își exprimă constant dorința de implicare și afecțiunea părintească. Tatăl relatează dificultăți repetate în exercitarea programului de legături personale, procese judiciare succesive și o rezistență persistentă a copilului de a-l vedea, rezistență care nu pare a avea o cauză traumatică directă în relația părinte–copil ci este indusă de către mama, doamna Alina Candidatu.
Din perspectivă psihologică, alienarea parentală se definește printr-un set de comportamente ale unui părinte care determină copilul să respingă, să denigreze sau să se teamă nejustificat de celălalt părinte. Nu este vorba despre situațiile în care copilul evită un părinte din motive obiective (abuz, neglijență severă), ci despre acele cazuri în care respingerea este rezultatul unei influențe psihologice constante, subtile și uneori inconștiente.
La vârsta de 5 ani, copilul se află într-o etapă critică a dezvoltării atașamentului și a structurării identității. Conform teoriei atașamentului formulată de John Bowlby, relațiile stabile și sigure cu ambii părinți contribuie la dezvoltarea unui model intern de securitate. Atunci când unul dintre părinți este prezentat ca fiind periculos, inutil, lipsit de iubire sau „rău”, copilul trăiește un conflict loial profund. În încercarea de a-și menține legătura cu părintele dominant (cel cu care locuiește), el poate internaliza mesajele negative și le poate transforma în convingeri proprii.
Și în acest caz de alienare, copilul nu spune „mama spune că tata este rău”, ci „tata este rău”. Această internalizare este un indicator esențial al procesului de influențare. De multe ori, copilul preia un limbaj adultizat, exprimări juridice sau morale pe care nu le-ar putea formula spontan la nivelul dezvoltării sale cognitive.
În cazul din Brașov, al minorului A. Muntean, refuzul copilului de a petrece timp cu tatăl este analizat prin prisma fenomenului de anxietate indusă de către mamă. Dacă mama transmite, explicit sau implicit, mesaje precum „mă lași singură”, „nu ești în siguranță cu el”, „mă rănești dacă pleci”, copilul resimte o presiune emoțională intensă. La această vârstă, loialitatea față de figura de atașament principală este vitală pentru supraviețuirea psihologică. Prin urmare, copilul poate alege inconștient să își sacrifice relația cu celălalt părinte pentru a proteja legătura cu părintele rezident.
Un alt mecanism frecvent este triangularea. Copilul devine mediator emoțional între părinți, preluând roluri care nu îi aparțin. El poate fi expus la informații despre procese, conflicte, presupuse nedreptăți, devenind martor la o narațiune unilaterală în care unul dintre părinți este victimă, iar celălalt agresor. Această poziționare forțată produce o polarizare cognitivă: un părinte este idealizat, celălalt demonizat (în acest caz, tatăl – Titel Muntean).
Georgeta Danciu – psiholog DGASPC Brașov – ” Furie, ura, dezamagire, conflicte interioare in raport cu fostul sot ! Fiecare iese din relatie in urma unor ,,nemultumiri,, unii trec peste, altii nu. Aceea mama oarecum ,,se razbuna,, pe acel tata . Foarte putine cupluri inteleg separarea si abordeaza acest aspect pe cale amiabila.De multe ori copilul poate deveni un instrument de manipulare. Prezența ambelor figuri parentale este crucială deoarece mama și tatăl oferă modele de interacțiune și mecanisme de adaptare diferite, care se completează pentru a forma o personalitate echilibrată.
Iată principalele motive pentru care implicarea ambilor părinți este esențială:
1. Complementaritatea modelelor de atașament
Figura maternă este adesea simbolul blândeții, al afecțiunii și al protecției, oferind copilului sentimentul de siguranță interioară și căldură emoțională.
Figura paternă acționează ca un simbol al autorității și securității, având adesea rolul de a „tăia cordonul ombilical” și de a încuraja autonomia și explorarea lumii exterioare.
2. Dezvoltarea socială și emoțională
Echilibrul între reguli și explorare: În timp ce mamele tind să fie mai precaute, tații încurajează adesea copiii să testeze limitele, dezvoltându-le curajul și încrederea în sine.
Succesul academic: Studiile arată că un tată implicat activ (care citește copilului sau participă la activitățile sale) contribuie direct la o mai bună dezvoltare cognitivă și succes academic.
3. Prevenirea carențelor de dezvoltare
Modele de gen: Absența unei figuri poate priva copilul de un model de identificare (pentru băieți).
Impactul neurologic: Lipsa prelungită a părinților poate duce chiar la întârzieri în dezvoltarea creierului și la dificultăți în gestionarea emoțiilor.
Deși un singur părinte poate crește un copil cu succes, sincronizarea și colaborarea ambilor părinți creează un mediu optim pentru ca viitorul adult să fie echilibrat psihologic și social.”
Denisa Tomoș Tohănean – psiholog clinician – ”Alienarea parentală apare atunci când copilul ajunge să respingă unul dintre părinți nu din cauza unor experiențe negative directe semnificative, ci ca urmare a influenței emoționale venite din mediul familial. Fenomenul este frecvent în perioade de separare sau conflict și plasează copilul într-un conflict de loialitate pe care nu îl poate gestiona singur.
Din perspectivă psihologică, copilul are nevoie să își poată iubi părinții și persoanele apropiate fără presiunea de a alege. Când simte că afecțiunea pentru cineva dezamăgește un alt adult, pot apărea anxietate, confuzie emoțională și respingere rigidă, care nu reflectă neapărat experiența lui autentică.
În practica clinică observ adesea că nu separarea în sine rănește copilul, ci presiunea de a alege între oameni pe care îi iubește. Când adulții îi protejează libertatea emoțională, copilul își poate păstra relațiile și echilibrul chiar și în perioade dificile. Copilul nu are nevoie de aliați într-un conflict, ci de adulți care îi apără dreptul fundamental: acela de a iubi liber și în siguranță.”
Pe termen scurt, comportamentul copilului poate părea o simplă opoziție sau o preferință afectivă. Pe termen lung, însă, consecințele pot fi severe. Studiile clinice indică faptul că minorii supuși alienării parentale pot dezvolta tulburări de anxietate, dificultăți de reglare emoțională, probleme de identitate și relații disfuncționale la maturitate. Copilul foștilor soți Muntean învață de la mamă că iubirea este condiționată, că loialitatea implică excludere și că afecțiunea poate fi negociată prin respingere.
Pentru tatăl implicat afectiv, situația produce un tip particular de traumă relațională. Neputința de a-și vedea copilul, în ciuda dorinței autentice de implicare, generează sentimente de frustrare, tristețe și uneori de auto-culpabilizare. Din punct de vedere psihologic, această excludere forțată poate conduce la depresie reactivă sau la retragere emoțională, ceea ce, paradoxal, poate fi ulterior folosit ca argument împotriva lui („nu se implică suficient”).
Dimensiunea juridică a conflictului, prin procese repetate și contestări, accentuează stresul. Litigiile prelungite între părinți amplifică polarizarea și consolidează narativul conflictual în mintea copilului. Fiecare nou proces poate fi perceput de minor ca o dovadă suplimentară că „există ceva grav”, chiar dacă realitatea este doar o dispută privind exercitarea drepturilor parentale.
Din perspectivă intervențională, literatura recomandă evaluări psihologice specializate care să distingă între respingerea justificată și cea indusă. Este esențială analiza discursului copilului, a congruenței emoționale și a istoricului relației anterioare cu părintele respins. De asemenea, consilierea parentală și terapia pot avea rol reparator, dacă există disponibilitate din partea ambilor părinți.
În situația reala în care alienarea este confirmată, intervenția trebuie să fie rapidă. Timpul consolidează reprezentările interne. Cu cât copilul repetă mai des comportamente de respingere, cu atât acestea devin parte a identității sale relaționale. Restaurarea legăturii părinte–copil presupune expunere graduală, mediată, într-un cadru securizant, fără presiune și fără discurs conflictual.
Cazul din Brașov ilustrează o realitate frecvent întâlnită în practica psihologică contemporană: divorțul nu este în sine traumatic, dar conflictul prelungit și instrumentalizarea copilului pot deveni profund distructive. La 5 ani, copilul A. M. nu are capacitatea cognitivă de a înțelege complexitatea relațiilor adulte. El simte, absoarbe și reproduce. Dacă i se inoculează frică, va manifesta frică. Dacă i se sugerează pericol, va evita. Dacă i se transmite că iubirea pentru tată înseamnă trădarea mamei, va alege supraviețuirea emoțională imediată.
Din punct de vedere etic și psihologic, interesul superior al copilului presupune menținerea relației cu ambii părinți, în absența riscurilor reale. Alienarea parentală nu este doar un conflict între adulți; este o fractură în structura afectivă a copilului. Reconstruirea acestei structuri necesită conștientizare, intervenție profesionistă și, mai ales, responsabilitate parentală matură.
În concluzie, analiza a unui astfel de caz evidențiază faptul că alienarea parentală funcționează prin mecanisme subtile de influență, loialitate forțată și anxietate indusă. Ea afectează nu doar prezentul copilului A. M., ci și capacitatea sa viitoare de a iubi, de a avea încredere și de a construi relații sănătoase. Dincolo de procese și acuzații, rămâne o întrebare fundamentală: cine protejează echilibrul psihic al copilului atunci când părinții sunt prinși în propriul conflict?
Autoritățile o dau de gard, grav.
