Divorțul este, fără îndoială, una dintre cele mai dificile experiențe prin care poate trece o familie. Dar, de cele mai multe ori, adevărații „pierdanți” ai acestei rupturi sunt copiii. Nu pentru că părinții se separă, ci pentru că, uneori, continuă să lupte unul împotriva celuilalt — iar copilul ajunge un pion într-un conflict care nu-i aparține.
Ce este alienarea parentală?
Alienarea parentală apare atunci când un părinte încearcă să distrugă legătura copilului cu celălalt părinte, influențându-l emoțional, vorbindu-i negativ despre fostul partener sau limitându-i contactul cu acesta. În timp, copilul ajunge să respingă părintele alienat, nu din motive proprii, ci pentru că i s-a indus ideea că acel părinte nu este „bun” sau „demn de iubire”.
Dr. Richard A. Warshak, psiholog clinician și cercetător în domeniul alienării parentale, avertizează: „Copiii care devin victime ale alienării parentale sunt privați de o relație sănătoasă cu unul dintre părinți, ceea ce le afectează profund dezvoltarea emoțională și stabilitatea pe termen lung” (Divorce Poison, 2010).
Consecințele psihologice ale alienării sunt bine documentate: anxietate, depresie, lipsă de încredere în sine, dificultăți în relațiile viitoare și chiar probleme de identitate. Un studiu publicat în Journal of Family Therapy (Baker & Ben-Ami, 2011) a demonstrat că adulții care au fost alienați de un părinte în copilărie prezintă niveluri mai ridicate de traume psihologice și dificultăți în relațiile intime.
De ce nu ajută un program strict de vizitare?
Instanțele de judecată impun adesea un program rigid — „copilul stă cu mama de luni până vineri și cu tata două weekenduri pe lună”. Însă viața reală nu se încadrează în șabloane. Un astfel de program poate deveni o nouă sursă de conflict: „cine întârzie”, „cine schimbă zilele”, „cine are voie să meargă în vacanță cu copilul”.
Mai important, un program strict nu ține cont de nevoile emoționale ale copilului. Acesta poate simți că este „transportat” între două lumi diferite, fără stabilitate și fără posibilitatea de a alege.
Psihologul Jesper Juul, autorul cărții Copilul tău competent, subliniază: „Copiii nu au nevoie de părinți perfecți, ci de părinți care cooperează. Când adulții își pot gestiona conflictul într-un mod matur, copilul este cel care câștigă.”
Implicarea egală – cheia unui echilibru sănătos
Copiii au nevoie de modele feminine și masculine, de echilibru între autoritate și tandrețe, între reguli și libertate. Studiile arată că implicarea egală a ambilor părinți duce la o dezvoltare cognitivă și emoțională mai bună, o adaptabilitate crescută și o mai mare siguranță de sine.
Conform meta-analizei realizate de psihologul Linda Nielsen (Wake Forest University) și publicată în Journal of Divorce & Remarriage (2013), „copiii care petrec cel puțin 35% din timp cu fiecare dintre părinți după divorț au rezultate mai bune la școală, o sănătate mintală mai bună și relații mai solide cu ambii părinți, comparativ cu cei crescuți într-o formă de custodie exclusivă”.
De asemenea, Organizația Mondială a Sănătății recomandă în raportul său privind bunăstarea copilului în contextul divorțului (WHO, 2015) ca: „Deciziile privind locuința copilului să pună accent pe păstrarea unei relații continue și semnificative cu ambii părinți, ori de câte ori este posibil.”
Părintele nu trebuie văzut doar ca „mamă grijulie” și „tată autoritar” – aceste roluri pot fi și trebuie să fie complementare. Un tată poate fi empatic, iar o mamă poate fi fermă. Când copilul vede că părinții săi cooperează, chiar dacă nu mai trăiesc împreună, învață ce înseamnă respectul, comunicarea și responsabilitatea.
Divorțul nu trebuie să însemne sfârșitul unei copilării fericite. Dimpotrivă, el poate deveni o lecție valoroasă despre maturitate, echilibru și iubire necondiționată — dacă părinții aleg să colaboreze, să lase resentimentele deoparte și să pună pe primul loc binele copilului. Fără programe impuse cu forța, fără jocuri de putere, fără alienare. Doar cu dragoste și responsabilitate, din ambele părți.
