| Denisa Tomoș Tohănean |
În practica mea de psiholog clinician, întâlnesc frecvent părinți copleșiți de îndoieli, vinovății și presiunea de a „face totul perfect”. Trăim într-o cultură a performanței, în care parentingul este adesea redus la tehnici, reguli și rezultate măsurabile. Și totuși, dincolo de teorii și intervenții validate științific, există o lecție profund umană, care transcende epocile: prezența necondiționată.
Un simbol puternic al acestei prezențe este Fecioara Maria. Din perspectivă psihologică, povestea ei poate fi privită ca o reprezentare arhetipală a atașamentului securizant. Ea nu este doar figura maternă idealizată, ci expresia unei disponibilități emoționale constante, chiar și în fața suferinței extreme.
Atașamentul securizant – fundamentul dezvoltării sănătoase
În teoria atașamentului, concept dezvoltat de John Bowlby, relația dintre copil și figura de atașament este esențială pentru dezvoltarea emoțională și cognitivă. Un copil are nevoie, înainte de toate, să simtă că există un adult care rămâne acolo – nu doar fizic, ci și afectiv.
A rămâne lângă copilul tău „indiferent de vremuri” înseamnă mai mult decât prezență fizică. Înseamnă reglare emoțională co-creată, validarea trăirilor și capacitatea de a tolera disconfortul fără a te retrage sau a deveni copleșit.
Fecioara Maria, în această cheie simbolică, întruchipează exact acest tip de atașament: o figură stabilă, empatică, capabilă să conțină suferința copilului fără a o nega sau evita.
Funcția de conținere și mentalizarea
În psihologia clinică, vorbim despre „funcția de conținere” – capacitatea părintelui de a primi emoțiile intense ale copilului, de a le procesa și de a le returna într-o formă tolerabilă. Este ceea ce îi permite copilului să-și dezvolte propriile mecanisme de autoreglare.
De asemenea, conceptul de mentalizare – abilitatea de a înțelege comportamentul propriu și al celuilalt în termeni de stări mentale – este esențial în relația părinte-copil. Un părinte care mentalizează nu reacționează impulsiv la comportamentul copilului, ci încearcă să înțeleagă „ce este în spatele lui”.
A rămâne lângă copil în momente dificile presupune tocmai această capacitate: să vezi dincolo de comportament, să tolerezi ambivalența și să oferi un spațiu sigur în care copilul să poată simți fără teamă că va fi abandonat sau respins.
Prezența ca act terapeutic
În multe situații clinice, ceea ce vindecă nu este intervenția sofisticată, ci relația. Prezența autentică, constantă și empatică are un efect profund reglator asupra sistemului nervos al copilului.
Aceasta este, poate, cea mai importantă lecție de parenting: nu trebuie să fii perfect. Trebuie să fii disponibil. Să rămâi. Să nu pleci emoțional atunci când devine greu.
Pentru că, în esență, copilul nu are nevoie de un părinte fără greșeli, ci de unul suficient de bun – capabil să repare, să asculte și să fie acolo.
O invitație la umanitate
Ca psiholog clinician, cred că avem nevoie să ne reîntoarcem la esența relației: conexiunea. Dincolo de tehnici și teorii, ceea ce modelează profund psihicul copilului este experiența de a fi văzut, înțeles și însoțit.
Poate că aceasta este, într-adevăr, cea mai frumoasă lecție de parenting: să rămâi lângă copilul tău, nu doar în momentele ușoare, ci mai ales atunci când este dificil. Să fii martorul creșterii lui, dar și al durerii lui. Să nu fugi.
Pentru că, în acea rămânere, se construiește siguranța. Iar din siguranță, se naște dezvoltarea.
