Un gând de recunoștință la un an de la trecerea în eternitate a unuia dintre pilonii comunității din Cristian – mamă, bunică și străbunică neprețuită.
În urmă cu un an, Cristianul a devenit mai tăcut.
A pierdut o voce caldă, o inimă care a bătut mereu pentru ceilalți, o prezență care lumina ulițele satului și sufletele celor care au avut harul de a o cunoaște. A plecat dintre noi una dintre acele ființe rare, care nu trăiesc doar pentru ele însele, ci devin fundamentul pe care generații se sprijină – mamă, bunică, străbunică, vecină, sfătuitoare, prietenă, o femeie fără greșeală.
Nu e ușor să pui în cuvinte absența cuiva care a fost mereu acolo, cu brațele deschise, cu blândețea în privire și cu o vorbă bună pregătită pentru fiecare trecător. Era dintre acei oameni care nu doar locuiesc într-un sat, ci îl definesc. Prin muncă tăcută, prin dăruire, prin demnitate și prin credință.
Astăzi, la un an de când s-a mutat la cer, nu vrem să plângem. Vrem să mulțumim.
Mulțumim pentru toate diminețile în care ne-a întâmpinat cu zâmbetul acela senin, chiar și atunci când vremea sau viața n-o menajau. Mulțumim pentru sfaturile spuse cu tact, dintr-o înțelepciune care nu se învăță din cărți, ci din încercări trăite pe pielea proprie, din sacrificii făcute în tăcere, din dragoste oferită fără măsură.
A fost mamă a copiilor săi, dar și mamă simbolică pentru mulți dintre cei care au trecut prin curtea sa ori i-au călcat pragul. Casa ei avea ușa deschisă, mirosul de prajituri în cuptor și tihna vorbelor rostite încet, cu rost. Într-o lume grăbită și adesea rece, ea rămânea reperul calmului, al echilibrului, al firescului. Nu ridica vocea. Nu se plângea. Nu căuta recunoaștere. Dar fiecare gest al ei era o lecție de umanitate.
Era credincioasă nu doar în slujbe și rugăciuni, ci în fapte. A fost un creștin adevărat, care a trăit iubirea de semeni în cel mai autentic mod. A crescut copiii cu iubire și respect, a mângâiat nepoții cu mâinile trudite de ani, dar neîndoielnic curate și calde, a întâmpinat strănepotul cu lacrimi în ochi și binecuvântări pe buze.
Comunitatea din Cristian i-a simțit mereu forța discretă. Nu a avut funcții sau titluri. Nu a fost în centrul atenției. Dar era mereu acolo, pilon moral și emoțional, liant între oameni și generații. A fost un reper, o coloană vertebrală a satului, o parte din sufletul locului.
Durerea pierderii nu se atenuează, dar se transformă. Dintr-o rană deschisă, devine o sursă de recunoștință. Amintirea ei nu doare, ci înalță. Pentru că și-a trăit viața în așa fel încât moartea nu a putut să-i stingă lumina. În casele noastre, în vorbele noastre, în faptele bune pe care le săvârșim în numele ei, ea trăiește mai departe.
La un an de la plecarea sa, închinăm aceste rânduri ca pe o rugăciune. Cu ochii în lacrimi, dar cu inima plină. Plină de recunoștință pentru ce a fost, pentru ce a făcut, pentru cum ne-a iubit și ne-a învățat să iubim.
Mulțumim, mamă. Mulțumim, bunică. Mulțumim, străbunică.
Ai fost darul lui Dumnezeu pentru noi și vei rămâne binecuvântarea noastră în fiecare zi. În tăcerea serilor, în mirosul gutuilor coapte, în amintirea unui zâmbet, știm că ești aici. Și vom trăi încercând să fim demni de tine.
”Cine are părinţi, pe pământ nu în gând,
Mai aude şi-n somn ochii lumii plângând.
Că din toate ce sunt, cel mai greu e să fii
Nu copil de părinţi, ci părinte de fii.
Cine are părinţi, încă nu e pierdut,
Cine are părinţi are încă trecut.
Ne-au făcut, ne-au crescut, ne-au adus până-aci,
Unde-avem şi noi însine ai noştri copii.” – Adrian Păunescu
”Esti iubirea mea preferata!” – Dom
Dumnezeu să te odihnească în pace, suflet bun. Și să ne țină vrednici de iubirea ta.
Rămâi mereu parte din ceea ce sunt,
