L-am cunoscut pe Florea Dudiță în anii ’80.
Eram student la Universitatea Transilvania din Brașov și vicepreședinte pentru activitatea profesional-științifică în Centrul Universitar Brașov.
Pe atunci, pentru mine, nu era rector.
Era, înainte de toate, un om.
Un om deschis.
Un om care asculta.
Un om care nu complica lucrurile.
Discuțiile cu el aveau ceva rar: claritate.
Mergeam cu probleme. Plecam cu soluții.
Direct.
Simplu.
Fără ocolișuri.
Și aproape de fiecare dată, discuția se încheia cu un zâmbet.
În anii aceia nu era deloc obișnuit ca un profesor sau un om din conducerea universității să fie atât de disponibil pentru studenți.
Dar el își făcea timp.
Îl invitam la activitățile noastre.
La întâlniri.
La evenimente studențești.
Și venea.
Nu din obligație.
Ci din convingerea că universitatea nu este doar despre cursuri și examene.
Este despre oameni.
Anii au trecut.
În anul 2000, drumurile noastre s-au întâlnit din nou.
De data aceasta într-un alt context.
Când a decis să candideze la Primăria Brașovului, am avut onoarea să-i fiu șef de campanie electorală.
Pentru mine a fost mai mult decât o implicare politică.
A fost o formă de întoarcere.
Un mod de a da înapoi o parte din sprijinul pe care îl primisem cândva.
Nu doar eu.
Ci și cei aproape zece mii de studenți ai universității de atunci.
Chiar dacă acea luptă electorală nu s-a încheiat cu victoria dorită, profesorul Florea Dudiță a câștigat ceva ce nu se măsoară în voturi.
Respect.
Și poate, încă puțin din stima orașului.
Pentru mine, însă, el rămâne același om pe care l-am cunoscut în anii studenției:
Un profesor care știa să asculte.
Un om care știa să rezolve.
Și, mai ales, un om care știa să rămână om.
Cristian Radu
NEWSCONNECT
