Prof. univ. dr. Dumitru Borțun: Mi-a plăcut foarte mult articolul dumneavoastră despre alienarea parentală (Realitatea News, din 16 februarie 2026, https://realitateanews.ro/alienarea-parentala-proiectul-dom-si-tati-pentru-toti-copiii-romaniei/). Pe de o parte, noțiunea exprimă înstrăinarea efectivă a unui părinte față de copilul lui – fie din proprie inițiativă, fie ca rezultat al unui șir de decizii greșite, fie la inițiativa celuilalt părinte, care îl scoate din universul familial și, ca atare, din universul afectiv al copilului. Pe de altă parte, noțiunea exprimă înstrăinarea ideologică a unor părinți – atenție, nu alienare mentală, ci ideologică! O ideologie este un sistem de idei prin care oamenii justifică o anumită poziție în viață (în familie, în instituție, în societate), o anumită opinie, o anumită decizie sau un anumit comportament. De cele mai multe ori, acest sistem de idei are o legătură discutabilă cu realitatea; el exprimă mai degrabă dorințele celui care împărtășește ideologia respectivă, fiind produsul unei gândiri deziderative (wishful thinking). Mai fac o precizare: nu există doar ideologii politice, împărtășite de grupuri mari de oameni și de organizații politice; există și ideologii ale unor bresle profesionale, ale unor corporații sau chiar ale unor familii. Din păcate, ideologiile nu exprimă relații obiective dintre fenomene, ci niște relații trăite dintre oameni. Este și rațiunea pentru care în istoria gândirii sociale, ideologia a fost considerată adesea o „falsă conștiință”, fără legătură cu știința.
Este exact cazul ideologiei în care se complac mulți părinți, care nu au o pregătire pedagogică, nu au citit niciun studiu de educație parentală (parenting), dar sunt convinși că nimeni nu știe mai bine decât ei ce-i trebuie copilului lor, dintr-un singur motiv: e copilul lor (!). Este ca și când un țăran ar crede că știe ce este un sat mai bine decât un sociolog rural, doar fiindcă el… trăiește la țară; sau un băutor de vin ar crede că se pricepe mai bine la vinuri decât un oenolog, fiindcă el… îl bea zilnic.
Pentru astfel de părinți, nu există științele educației și nici specialiști în creșterea și educația copiilor; nu au dreptul la opinie nici celălalt părinte, nici bunicii și nici… cadrele didactice (educatori, învățători, profesori). În cel mai bun caz, ei le acordă o oarecare autoritate epistemică medicilor pediatri, mai ales în situații disperate. Este vorba de o încredere prea mare în propria experiență de viață, precum și de ignoranță cu privire la numeroasele domenii ale cunoașterii și ale specializării profesionale.
Răzvan Bujdoiu: Orgoliu, sau prostie?
Prof. univ. dr. Dumitru Borțun: Cred că amândouă, dar în proporții diferite, de la caz la caz. De regulă, orgoliul și prostia merg împreună, de unde și zicala populară „Prostul nu e prost destul / Dacă nu e și fudul”. Însă eu nu confund prostia cu ignoranța. Toți suntem ignoranți, în multe domenii, dar știm că nu ne pricepem într-un domeniu sau altul, drept pentru care punem întrebări, luăm notițe, citim. Ăsta este comportamentul unui om deștept. Îmi place mult răspunsul lui Nicolae Moromete când îl întreabă tatăl său de ce citește: „Ca să știu. / Ce să știi? / Ce nu știu”. Ori, prostul nu știe că nu știe și nici nu vrea să afle ce nu știe; el crede că le știe pe toate, cel mai adesea își supraestimează experiența, priceperea și înțelepciunea.
În limbajul de specialitate al psihologiei cognitive nu se vorbește despre prostie, ci despre „dogmatismul simțului comun” (Gaston Bachelard): încrederea supraestimată în adevărul propriei cunoașteri, mai ales când ea este obținută printr-un contact nemijlocit cu obiectul cunoașterii („doar e copilul meu, cine să-l cunoască mai bine?!”; „doar trăiesc la țară, cine să-mi spună mie ce e un sat?!”; „am fost acolo, am văzut cu ochii mei!”; „când e vorba de mine, eu mă cunosc cel mai bine”). Această încredere exagerată în cunoașterea directă a unor lucruri prea complexe pentru a fi înțelese așa, pe loc, este baza trufiei. Despre trufie știm că este păcatul capital („păcatul luciferic”). La cunoașterea adevărată ajung doar oamenii smeriți, nu orgolioșii. Cred că asta voia să spună Socrate când afirma că de adevăr au parte doar oamenii virtuoși, adică nu narcisiștii, nu egocentricii, nu orgolioșii). De altfel, în Biblie găsim următoarea indicație: „Dumnezeu stă împotriva celor mândri, dar celor smeriți le dă har” (1Petru, 5:5).
Din păcate, părinții din ziua de azi nu au urmat toți o școală bună, iar dacă au urmat-o, nu și-au însușit cunoștințele necesare pentru a dobândi virtuțile morale de care vorbeam; în plus, marea lor majoritate au făcut liceul în perioada crizei de autoritate a școlii românești, imediat după 1989. Din păcate, nu există o școală a părinților, care cred că ar trebui să funcționeze pe lângă fiecare unitate școlară. Din păcate, chiar dacă ar exista o astfel de școală, cred că ar frecventa-o foarte puțini, știind cât de slab este apetitul pentru autoinstruire și dezvoltare personală. Din păcate, părinții reprezintă unul dintre obstacolele care stau în calea reformării școlii românești. După cum vedeți, am folosit de patru ori expresia „din păcate”.
Așadar, deocamdată nu ne rămâne decât să constatăm și să semnalăm existența alienării parentale. Da, aceasta există. Căci există prea mulți părinți care se contrazic cu cadrele didactice, fiind convinși că se pricep mai bine decât cei care au primit o pregătire de specialitate. Multe cadre didactice mi-au spus că cele mai grele probleme le întâmpină nu în relația cu elevii, ci în relația cu părinții acestora.
În plus, alienarea ideologică a părinților se manifestă și în raporturile dintre părinți, unde apar relații conflictuale, noncomunicare, divorțul și, uneori, diabolizarea reciprocă, violență verbală și fizică… până la monstruoasele cazuri de femicid pe care le știm din presă (59 de cazuri doar în 2025; în fiecare săptămână, cel puțin o femeie a fost ucisă de partener sau de un fost partener).
Bujdoiu Răzvan: Care este cel mai bun tip de comunicare între doi părinți divorțați pentru a fi afectat cât mai puțin un copil minor?
Prof. univ. dr. Dumitru Borțun: Când doi adulți responsabili au împreună un copil sau mai mulți, ei au un obiectiv comun: creșterea copilului (copiilor). Având un scop comun, vor lăsa deoparte diferendele care împiedică realizarea lui. Nu de dragul celuilalt, ci de dragul scopului. Fiind și adulți, și responsabili, nu vor intra într-un raport de înfruntare, ci într-unul de confruntare: chiar atunci când au opinii diferite, când nu văd la fel un anumit lucru, ei nu văd în celălalt un adversar, ci un colaborator. Observați că ambele cuvinte încep cu prefixul „co”, pe care îl găsim în toate cuvintele care exprimă existența unui lucru comun: „comunitate”, „cooperare”, „colaborare”, „consens”, „comunicare”, „compasiune”, „compătimire”, „conviețuire” sau „coabitare” (rațiune pentru care o expresie cum este „compătimim împreună”, folosită de un personaj al lui Caragiale, este un pleonasm). În cazul confruntării, elementul comun este dorința părților de a ajunge la adevăr sau de a găsi soluția la o problemă.
După cum arată Jacques Salomé, trecerea de la înfruntare la confruntare este esențială pentru realizarea unei comunicări pașnice, eficiente și productive. Psihologul francez, autorul metodei E.S.P.E.R.E. (Energia Specifică Pentru o Ecologie Relațională Esențială), consideră că există două modalități de exprimare: relația toxică și relația sănătoasă. Într-o relație toxică, partenerii folosesc șantajul, amenințările, culpabilizarea, devalorizarea și descalificarea celuilalt („ești o mamă denaturată”, „nu ești bun de nimic”, „ratatule!”). În schimb, într-o relație sănătoasă „există cereri clare, propuneri deschise, invitații, refuzuri elegante, stimulări, entuziasm, proiecte și vise comune; ea este o relație unde sunt evitate judecățile de valoare, culpabilizarea, unde se vorbește cu celălalt și nu despre celălalt” (Jacques Salomé, Sylvie Galland, Dacă m-aș asculta, m-aș înțelege, Curtea Veche, 2009, 2019). Sper că din prezentarea celor două modalități de interacțiune interpersonală s-a putut extrage concluzia că prima modalitate stă la rădăcina multor divorțuri; o minte matură și responsabilă va înțelege că nu e cazul să continue să comunice în același mod și după divorț: dacă o practică nu a fost bună înainte de divorț, nu va fi bună nici după divorț. Măcar asta să învățăm din experiența atât de traumatizantă a divorțului.
Bujdoiu Răzvan: Cum trebuie sa acționeze și să reacționeze un tată când fosta soție pune toate „tunurile” pe el, din orgoliu, și folosește copilul de 5 ani ca armă împotriva lui?
Prof. univ. dr. Dumitru Borțun: Trebuie să-i explice fostei soții exact ce am spus mai înainte: „Nu putem continua să interacționăm la fel ca până acum, doar vezi unde au dus toate astea! Hai să ne schimbăm amândoi, să schimbăm relația dintre noi, să facem dintr-o relație toxică una sănătoasă, ca între oameni maturi.
Mi se pare interesant că Jacques Salomé mai numește interacțiunile toxice „infantilizante”. Cred că, în mare parte, relațiile disfuncționale se explică prin lipsa de maturitate emoțională a celor implicați. Dacă le-ar spune cineva acest adevăr, s-ar simți jigniți, l-ar respinge pe cel care vrea să-i ajute ș.a.m.d. De ce? Fiindcă majoritatea oamenilor nu se pot vedea „din afara lor”, din afara propriului ego. Pe scurt, nu se pot vedea din afară! Americanii numesc acest mod de gândire out of the box, considerându-l o formă a gândirii critice și creative. Orice pas pe care îl facem în afara propriilor prejudecăți, a propriilor obișnuințe, a propriilor frici, a propriei imagini de sine și a propriului orgoliu este un progres în obiectivitatea cunoașterii de sine, în înțelegerea Celuilalt și în interpretarea corectă a situației de viață la care participăm.
Ceea ce spun aici nu este valabil doar pentru fosta soție, ci și pentru tatăl la care v-ați referit. Nu se poate ajunge la o comunicare calmă și constructivă dacă fiecare dintre cei implicați nu își depășește egocentrismul (= perceperea și evaluarea tuturor lucrurilor doar prin prisma propriilor nevoi, interese și aspirații, incapacitatea de a se pune în locul altuia). Dar în mod normal, egocentrismul este depășit în jurul vârstei de 12 ani. Din păcate, mulți oameni ajung să aibă performanțe impresionante în diverse domenii (sport, artă, IT etc.), dar în planul dezvoltării psihice generale să rămână la o vârstă foarte fragedă. Se numește infantilism.
Și tatăl, și fosta soție trebuie să se pună fiecare în locul celuilalt și amândoi în locul copilului. Dacă sunt oameni credincioși, să se roage fiecare pentru schimbarea celuilalt și amândoi pentru binele copilului. Celor care cred în Dumnezeu le-aș aminti unul dintre prețioasele sfaturi pe care Apostolul Pavel le-a dat credincioșilor pentru a avea bune relații între ei: „Nu faceți nimic din duh de ceartă sau din slavă deșartă; ci, în smerenie, fiecare să privească pe altul mai presus de el însuși. Fiecare din voi să se uite nu la foloasele lui, ci și la foloasele altora” (Filipeni, 2: 2-4).
Bujdoiu Răzvan: Care este canalul de comunicare cel mai eficient pentru a se dezamorsa implozia emoțională din care copilul pierde à la longue?
Prof. univ. dr. Dumitru Borțun: Sincer? Cred că cel mai eficient canal de comunicare este mijlocirea Duhului Sfânt, fiindcă nimeni nu ne cunoaște mai bine ca Dumnezeu, nici măcar noi înșine. După ce enumeră faptele firii omenești (preacurvia, curvia, necurăția, desfrânarea, închinarea la idoli, vrăjitoria, vrajbele, certurile, zavistiile, mâniile, neînțelegerile, dezbinările, certurile de partide, pizmele, uciderile, bețiile, îmbuibările și alte lucruri asemănătoare), Apostolul Pavel descrie binefacerile Duhului Sfânt: „Roada Duhului, dimpotrivă, este: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioșia, blândețea, înfrânarea poftelor” (Galateni, 5: 22-23). Fără acest suport, implozia emoțională pândește pe oricine, indiferent de clasa socială, nivelul de instruire, tipul de cultură, vârsta sau sexul celui în cauză. În opinia mea, conviețuirea este cea mai dificilă artă din lumea omului, iar pentru asta nu ne pregătește nimeni în mod special. Cu atât mai dificilă este relația post-divorț, când cei doi părinți au ajuns să se dezamăgească reciproc atât de mult, încât au rupt contractul pe care îl semnaseră „de bună voie și nesiliți de nimeni”. Când există la mijloc unul sau mai mulți copii, restaurarea emoțională a foștilor soți este un imperativ și o urgență. Trebuie să fii cu adevărat nematurizat emoțional ca să nu înțelegi acest lucru și să nu faci eforturi în acest sens. Dacă singur nu poți, apelezi la un psihoterapeut. În prefața la Bărbații sunt de pe Marte și femeile de pe Venus (Vremea, 1998, 2006, 2012), John Gray spune că a „reparat” peste 4.000 de cupluri aflate în pragul divorțului numai prin consiliere psihologică – în principal, vizând comunicarea în cuplu.
Bujdoiu Răzvan: Care este tendința în societate?
Prof. univ. dr. Dumitru Borțun: Din păcate, în ziua de azi au devenit dominante o serie de tendințe care îi îndepărtează pe oameni de „dragostea adevărului”, deci și de nevoia de cunoaștere, deci și de nevoia cunoașterii de sine; de aceea, epoca noastră a fost numită „epoca post-adevăr”. Ea se caracterizează prin dispariția respectului pentru fapte și pentru realitatea obiectivă. Judecățile agreate sunt cele care confirmă propriile opinii, chiar dacă ele sunt niște prejudecăți lamentabile. Argumentele raționale sunt înlocuite cu argumentele emoționale, produse ad hoc, pentru a se ajunge la concluziile dorite (wishful thinking). Iată deci că tendința generală este înlocuirea realității cu dorințele și renunțarea la reguli, inclusiv la regulile gândirii corecte, care odinioară se învățau la Logică. Renunțarea la reguli este promovată în numele unei „libertăți” înțelese infantil, ca absență a regulilor – un fel de „Singur acasă” servit adulților (de altfel, micul Kevin a ajuns adult și dă tonul în lumea de azi). Ceea ce în urmă cu 36 de ani era o glumă, azi este ceva serios; ceea ce era o comedie a devenit o tragedie. De ce tragedie? Fiindcă o comunicare eficientă, nonviolentă a ajuns să fie aproape imposibilă. Rezultatul? Generalizarea noncomunicării, polarizarea societății (din România până în Statele Unite), fărâmițarea societății în publicuri autosuficiente (în limbaj jurnalistic, „bule”).
Acum înțelegeți de ce v-am vorbit de aceste tendințe generale, care acționează în lumea de azi ca niște curenți maritimi? Dacă mama copilului de 5 ani este contaminată de „post-adevăr”, sunt slabe speranțe ca tatăl să poată stabili cu ea o relație pașnică, în care confruntarea să ia locul înfruntării, iar comunicarea rațională să înlocuiască discursul urii. Mai mult: dacă se întâmplă ca tatăl să fi fost educat în paradigma comunicării raționale, ei aparțin unor „bule” diferite – premisa unui dialog al surzilor.
Bujdoiu Răzvan: Cum vede profesorul Borțun explozia războaielor între părinții divorțați, miza fiind copiii?
Prof. univ. dr. Dumitru Borțun: Ce să spun? Această „explozie a războaielor” se poate datora mult invocatului „război al sexelor”, pe care un autor ca Robin Baker îl consideră un dat al condiției umane (Războiul Sexelor. Infidelitate, conflicte sexuale si alte lupte din dormitor, Litera, 2013). O altă explicație ar fi natura păcătoasă a firii omenești, pe care doar o educație religioasă o poate birui, cum ne spune același apostol Pavel: „Și voi, părinților, nu întărâtați la mânie pe copiii voștri, ci creșteți-i în mustrarea și învățătura Domnului” (Efeseni, 6:4). Dar fiindcă cei capabili să se „nască din nou” sunt prea puțini, voi opta pentru explicația mea: insuficienta maturizare emoțională a adulților implicați, pe care am numit-o infantilism emoțional. Pe termen lung, soluția ar fi re-setarea educației formale, acordarea unei atenții deosebite formării și dezvoltării inteligenței emoționale. Pe termen scurt, cred că fiecare dintre noi ar trebui să medităm la sfaturile reieșite din lucrările la care m-am referit, în special cele ale lui Jacques Salomé și John Gray (nu întâmplător am făcut și referințe bibliografice).
Bujdoiu Răzvan: De ce o mamă de peste 40 de ani nu poate să judece coerent și are judecata acoperita de ură și dorință de răzbunare, neinteresând-o că lovește, practic, în propriul copil?
Prof. univ. dr. Dumitru Borțun: Această mamă de peste 40 de ani este o persoană nematurizată emoțional, a rămas în etapa estetică a vieții, specifică adolescenților, și nu a ajuns în etapa etică, pe care un om normal o experimentează o dată cu primul loc de muncă sau o dată cu căsătoria. L-am citat pe Søren Kierkegaard, dar pentru cei care nu l-au citit pe filosoful danez am să fiu mai explicit. Mama respectivă continuă să se lase condusă de sentimente și resentimente; tabloul de comandă care îi normează atitudinile și comportamentul nu conține valori, ci sentimente.
Ori, un pas decisiv în maturizarea unei persoane este trecerea de la nivelul sentimentelor la nivelul valorilor și al principiilor. Din păcate, nu toți oamenii fac acest pas; e adevărat, valorile și principiile sunt mai abstracte, ele nu se simt, se gândesc – rațiune pentru care Karl Popper le considera „obiecte teoretice”. Dar la fel de adevărat este că în școala românească nu se urmărește transmiterea unor valori și principii – lucru care l-a făcut pe marele savant Solomon Marcus să considere că școala noastră oferă instruire, dar nu face educație (Educația omenescului, Spandugino, 2017). Eu i-am criticat de mai multe ori pe profesorii care în orele de dirigenție fac probleme de fizică, exerciții de matematică sau de limbi străine, în loc să-i ajute pe elevi să-și formuleze un ideal de viață, să-și formeze un set de valori și de atitudini. Valori morale nu, valori estetice nu, valori epistemice nici atât (marea majoritate a absolvenților de liceu confundă cunoștința cu opinia, id est cunoașterea obiectivă cu părerea personală).
Iată de ce se poate întâmpla ca o femeie de peste 40 de ani să nu poată să judece coerent și să aibă judecata acoperită de ură și dorință de răzbunare. Soarta copilului? Pentru a se gândi la asta ar trebui să fie responsabilă, dar responsabilitatea este o valoare, nu un sentiment.
Bujdoiu Răzvan: De ce un astfel de proiect, „Dom și Tati”, este benefic societății actuale, ei fiind ilustrări ale ideii că se poate și altfel? În liniște constructivă, spre evoluția copilului…
Prof. univ. dr. Dumitru Borțun: Sunt întrutotul de acord cu afirmația dumneavoastră din articolul dedicat acestui proiect: „«Dom și Tati» vorbește despre echilibru, responsabilitate și maturitate emoțională”. De asemenea, sunt de acord cu afirmația dumneavoastră cum că miza proiectului „nu este juridică, ci profund umană”. Cred că „Dom și Tati” poate contribui la umanizarea unor părinți și a relației dintre părinți și copii – relație care este în curs de dezumanizare în multe zone ale societății românești contemporane. Studiul de caz prezentat în articolul dumneavoastră din 18 februarie (https://realitateanews.ro/alienarea-parentala-ca-forma-de-abuz-emotional-invizibil-analiza-psihologica-a-cazului-alina-candidatu-din-brasov/) ne atrage atenția asupra unor situații în care persoane alienate ideologic tind să-i sacrifice și să-i antreneze în procesul dezumanizării pe propriii copii.
Proiectul „Dom și Tati” poate declanșa un curent de re-gândire a relației cu partenerul, cu copiii și cu noi înșine. Sper din toată inima să aibă succes, spre binele cât mai multor copii vulnerabili.
