© EPA-EFE/KCNA | Președintele rus Vladimir Putin și liderul nord-coreean Kim Jong Un într-o limuzină Aurus în Phenian, Coreea de Nord, 19 iunie 2024.
Cu cât se teme mai tare Occidentul de război, cu atât se apropie acesta mai mult. O serie de evenimente recente – trimiterea de militari nord-coreeni în Ucraina, campaniile de influențare a alegerilor din Republica Moldova și Georgia – au arătat că menajarea agresorului nu este cea mai bună modalitate de a controla escaladarea unui conflict, care oricum a fost inițiat ca o primă fază din confruntarea finală cu Occidentul. Cu cât mai multe sunt scrupulele politicienilor occidentali în ceea ce-l privește pe Putin, cu atât ei nu fac decât să-i creeze acestuia mai multe oportunități de acțiune și să-l încurajeze în planurile sale.
Rusia și Coreea de Nord par să se pregătească pentru un mare război
Intervenția directă a Coreei de Nord în războiul din Ucraina ar trebui să arate lumii că foarte puține din reflexele care au guvernat Războiul Rece mai sunt astăzi valabile. Chiar dacă nu s-a schimbat foarte mult în formele sale exterioare, este limpede că regimul din Coreea de Nord a supraviețuit căderii comunismului și izolării pentru că a tras învățămintele de rigoare din lucrurile care s-au petrecut în lume. Programul atomic, economia Palatului, împărțirea societății în caste și cultivarea oficială a unui șovinism care depășește în radicalism delirul național-socialist, iar peste toate continuitatea familiei Kim la putere, au dus la formarea unui nou tip de stat, care diferă fundamental de structura moștenită de la fondatorul Kim Ir Sen.
Astăzi, Rusia și Coreea de Nord împărtășesc egal convingerea că nu au aliați pe care să se poată baza în războiul pe care îl duc. Kim Jong Un, ca și Vladimir Putin nu mai fac distincție între persoanele lor și popoarele pe care le conduc și sunt gata să facă orice pentru a-și consolida regimul și propriile dictaturi. Parțial izolați și decuplați de la sistemele occidentale, ambii caută cu disperare să evite dependența economică și politică de China, despre care știu că la momentul oportun le va prezenta o notă de plată greu de achitat. Vânzarea masivă de armament nord-coreean către Rusia și participarea directă a soldaților Phenianului în război, cu scop auxiliar sau pur pedagogic, arată că cele două regimuri se află pe o platformă anti-occidentală și anti-chineză comună. Mai mult, Kim Jong Un știe că regimul său nu poate supraviețui la nesfârșit fără aliați puternici și mai ales fără resursele lor, iar asistența acordată Moscovei într-un moment critic pentru ea este o formă de cointeresare vitală a Rusiei în existența regimului familiei Kim.
Pe lângă toate acestea, antrenarea armatei nord-coreene, care ca și cea a lui Ceaușescu este folosită mai mult ca forță de muncă quasi-gratuită, pentru condițiile războiului modern, arată că Putin și Kim sunt convinși că războiul va izbucni în curând. Spre deosebire de Împăratul Xi, care a aruncat discret peste bord o parte din moștenirea simbolică a Președintelui Deng Xiaoping, păstrând din ea profilul global al Chinei, Putin și Kim știu că au mers prea departe pentru a putea spera la un nou compromis cu ordinea internațională. Războiul este pentru ei aproape singura opțiune, in speranța că ieșiți victorioși din acesta vor fi în măsură să dicteze termenii păcii.
În pofida faptului că au păstrat puțin din regimurile de la care se revendică ideologic, atât Putin cât și Kim sunt obsedați de istorie, mai ales de cea a războaielor pe care le-au dus țările lor. De aceea, pentru că știu că războiul va veni, Moscova și Phenian își concentrează eforturile comune pentru a alege momentul izbucnirii acestuia, iar reacțiile lipsite de coerență ale lumii libere le dau posibilități nesperate până mai ieri. Indecenta reținere a Occidentului de a permite Ucrainei folosirea armamentului pentru a lovi ținte în interiorul Rusiei nu a temporizat escaladarea conflictului și nici nu a oprit extinderea sa. Intervenția nord-coreeană arată că oricât de mult ne-am face că nu vedem, Ucraina este totuși doar unul dintre fronturile deja deschise de puterile dictatoriale. Succesele înregistrate pe acesta de Rusia nu fac decât să-i crească din ce în ce mai mult marja de manevră și să devină din ce în ce mai intruzivă în țările pe care le consideră vulnerabile.
Aflată în ofensivă în Ucraina, Rusia își extinde operațiunile și în Moldova și Georgia
Rezultatele alegerilor din Moldova și din Georgia au arătat că democrațiile neconsolidate sunt prea slabe pentru a lupta singure cu imensa mașină de corupție și dezinformare a Rusiei. O evaluare trează a situației cu care ne confruntăm atât în Moldova, cât și în Georgia, este indicat să înceapă de la conștientizarea faptului că politica Moscovei a reușit să-și pună radical amprenta asupra acestor societăți. Pentru a schimba ceva semnificativ, declarațiile de susținere, modestele ajutoare financiare acordate de Occident sau anemicele sancțiuni sunt insuficiente.
Susținută de capitalele europene și de Washington în limitele stricte ale corectitudinii politice și privită cu mefiență la București, Maia Sandu se confruntă aproape singură cu imensul combinat al corupției și al minciunii pe care Moscova a reușit să-l construiască în Moldova.
Mărturiile lui Pavel Belomestnîh, fostul agent FSB refugiat astăzi în SUA, făcute în interviurile acordate lui Vladimir Osechkin, fondatorul proiectului Gulagu.net, arată dimensiunile implicării rusești în Moldova. Rusia nu are astăzi în Moldova o rețea ci un întreg sistem, care reunește politiceni, oficiali și rețele de crimă organizată, care pot manevra oricum dorește Kremlinul o bună parte a populației de acolo. Nu e de mirare că Putin a renunțat la tactica persoanei de încredere în politica moldovenească, dispersându-și agenda prin intermediul unei pletore de personaje publice, care mai de care mai bizare, iar acum este pe cale să culeagă „roadele” noii tactici.
În plus, susținerea majoritară a agendei Kremlinului de către minoritățile naționale din Moldova, nu doar găgăuzii sau rușii, dar și ucrainenii, arată că Moscova va instrumentaliza rapid un aparent conflict interetnic în Moldova, în cazul în care interesele îi vor fi amenințate. Faptul că Putin a reușit să aducă pe o platformă antioccidentală minoritățile naționale din Moldova și Ucraina arată că explicațiile rezidă, mai puțin decât le place unora să creadă, în politicile neinspirate de la Chișinău și Kiev, cât mai ales în eficiența rețelelor coordonate din Piața Lubianka.
În Georgia, Bidzina Ivanișvili și „creaturile„ sale din „Visul georgian” au reușit să se legitimeze cu un scor ce le permite să formeze un guvern monocolor, dar mai ales să modifice Constituția. Nu trebuie să fii Nostradamus să-ți dai seama că în scurtă vreme, președinta Salome Zurabișvili va fi destituită, cu tot scandalul de rigoare, iar Georgia va putea fi considerată o nouă victorie totală a lui Putin. Felicitările publice trimise de Viktor Orban, cu vizibilă satisfacție, chiar înainte de anunțarea rezultatelor oficiale, arată cu Ungaria politică este cu arme și bagaje în barca lui Putin, iar agenda Schengen a autorităților române poate fi considerată deja și ea un succes.
Dacă adăugăm la acest tablou înaintarea rușilor în Sud-Estul Ucrainei, precum și reacția mai degrabă critică a Occidentului la „planul de pace” al Președintelui Zelenski, putem să conchidem că mecanismul transformării conflictului din Ucraina într-unul de mare amploare a fost deja declanșat, iar încercările unor personalități politice de a temporiza evoluțiile sunt mai degrabă forme de eludare a realității. Pe acest fond, promisiunile deșarte de pace pe care le fac unii lideri români, asemănătoare mai degrabă cu cele ale lui Irakli Kobahidze din Georgia și ale lui Alexandr Stoianoglo din Moldova, arată că sistemul rusesc din Moldova are puternice ramificații și în România, iar lipsa unanimă de curaj și viziune de la București nu face decât să-i ușureze sarcina.
